Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud: La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înflorește pentru sine

„La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înflorește pentru sine. (…)

A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversație între copii, – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversația de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de șapte ani. Eram vreo cinci băieți, toți cam de aceeași vârstă; stam în cerc, calmi, în mijlocul uliței pe înserate. Nu mai știu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fii când ești mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat: „Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc și vorbim, dar poate că suntem morți, numai că nu ne dăm, seama.”

Încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârșit de bine aminte și de fiorul încercat în fața prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca și mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar.

O fetiță, prietenă de joacă, se cățăra în prunii cimitirului, crescuți pe morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce gust au morții, și încerca prunele. Când mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepții, viziuni, presimțiri, care cresc în chip firesc, chiar în imaginația copiilor din lumea satului. (…)

Iată experiențe vii care leagă cerul de pâmânt, care fac o punte între viață și moarte, și amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poți sustrage, și care mi se pare cu neputință în altă parte, decât în mediul înțeles și trăit ca o „lume” a satului.”