VINEREA MARE: Lumea lui als ob

Pentru această zi, una grea, fiind Ziua în care Iisus a fost biciuit, scuipat şi răstignit între doi tâlhari şi a murit pentru mântuirea lumii, vă propun să rememorăm răstignirea şi moartea pe cruce a Mântuitotului Iisus Hristos altfel. Un text mai altfel, de fapt e vorba de o bucată de proză. Lectură plăcută:

M-ai chemat! Nici nu ştiu a câta oară? Poate să fi fost la fel ca atunci când… dar, despre trecut vorbesc manualele de istorie şi pensionarii singuratici. Oamenii lui noiembrie vorbesc despre pescăruşi şi frunze ucise, despre marea învolburată şi ţărmuri pustii, unii chiar despre nopţile lungi şi friguroase ce preced echinoxul…

Uriaşe ceţuri, furioase ceţuri se grăbeau, ca nişte porci la propriile lături, în acea dimineaţă fluidă să adoarmă dealurile. În lumina crudă a zorilor, apa avea gustul ciumei. Învolburate, zorile înecau, tropoteau neruşinate, asemeni unor bacante peste pădurea rănită, dezbrăcată, violată. Mă ghemuiesc într-o scorbură- ploaia a devenit mult prea rece şi necruţătoare aici, aici între dealuri, aceste incolore dealuri, despădurite dealuri, lutoase, lut de noiembrie…

Astăzi, gara este cenuşie şi tristă. Cerul precum un uriaş pumnal de întunecată lapoviţă mă înjunghie pe la spate. Sufletul cade tăiat în două. Trenuri şi ceţuri. Privesc de-a lungul peronului. Ce apatic este Domnul astăzi. Lângă El, un bătrân numără cu glas tare şinele. “Ce apropieri depărtate!” se minunează acesta. Seamănă cu Odin, poate cu Iuda. Pare un om de treabă. Privirea Celui Care ne Va Spune alunecă greu din mâzga ce curge din cerurile Tatălui. Este îmbrăcat subţire astăzi Domnul. Îi este frig. Atât de frig. Sărut şina rece după care încep să modelez bucăţi din lutul lui noiembrie. “Aici sunt ucenicii  dumneavoastră Doamne” şi-l întind celui Înfrigurat 12 cocoloaşe de lut. Domnul se ridică şi începe să se bucure: ”Aceştia sunt ucenicii mei! Iată-l pe Petru, uite-l şi pe Ioan, pe Marcu şi pe Luca” din mâini îi curge sânge. Lut şi sânge! Ceţurile devin rele şi negre, oarecum bezmetice. Undeva, la un capăt al acestor şine, un felinar atârnă obosit de ceţurile nopţii. Bătrânelul are ochi albaştrii, însă privirea-I vânătă şi sute de riduri îi brăzdează faţa. Cele câteva şuviţe de păr alb alunecă cu greu prin vântul îngheţat ce a transformat lapoviţa într-un taifun cu alice de gheaţă. Este îmbrăcat cu un halat, iar sub acesta, carnea fleşcăită devine tot mai neagră. În cele din urmă a reuşit să numere şinele. Sunt multe şi îngheţate. Acum sapă o groapă. Din lutul apos transformat acum într-un fel de clisă pe jumătate îngheţată, bătrânelul s-a apucat să modeleze cruci şi şine de cale ferată. Le aşează în ordine, sufocând cu ele gara  şi cele două săli de aşteptare…dacă îţi roteşti privirea doar, doar şine de cale ferată, ar căror capăt sunt uriaşe cruci de lut. “Să mergem Doamne” îi spuse cu glas stins tânărului care aruncă deja în groapa plină de lut cele 12 statuete reprezentând Isuşii răstigniţi…

Un uriaş val de zăpadă şi lut s-a năpustit asupra gării, asupra asupra oraşului plin de hiene şi copii cuminţi, un uriaş val de zăpadă şi lut a acoperit totul, pe toţi cei au văzut lapoviţa…

–Cum te numeşti, bătrâne? Întreabă Cel Tânăr, Cel care ne va Spune.

-Iuda, Doamne, Iuda… nu-ţi mai aminteşti?Te rog, te rog, nu mă mai lovi

Dintre cei care au scăpat de urgia ultimei nopţi de noiembrie, sunt unii, într-adevăr foarte puţini care se jură că în acea dimineaţă, mii de statuete de lut făceau loc să treacă printre cadavre, maşini răsturnate şi troienele de lutoasa zăpadă unui ciudat duo- un bătrân care ducea în spate un tânăr cu un păr foarte lung. Cei doi, cântau ceva despre nişte păstori. Glasurile firave erau însă tot mai mult bruiate de viscolul ce se pornise ca din senin.

Alin Cordoș