Seara de poezie ne învață că există poezie în noi toți (FOTO)

Poezia, așa cum știm încă din copilărie, prinde viață atunci când se desprinde de pe buzele unei persoane.  Serbări, recitaluri, simpozioane sau cadouri pentru ziua de 8 martie, poeziile sunt peste tot și nu reprezintă doar cuvinte aruncate aleatoriu pe hârtie. Am învățat asta memorând versurile lui George Topârceanu, ale Otiliei Cazimir, Elenei Farago și ale mulți altor poeți care îmbracă manualele de școală în inocență și puerilitate. Le-am dat viață prin propria voce. Cu timpul însă, sistemul educațional se înăsprește, poeziile se maturizează și îmbătrânesc, iar noi, cândva copiii care se lăudau rudele cu versurile șăgalnice memorate despre furnici care duc în spate un grăunte jumătate ne îndepărtăm de lirism. Cu cât creștem mai mult, cu atât lucrurile pe care le credeam miraculoase în copilărie pălesc și devin terne. Pentru mine, cel puțin, gimnaziul a însemnat un cimitir pentru poezie. Nu mai recităm. Nu ne mai pierdem în stupizenia copilărească de a da viață poeziilor. Le lăsăm să zacă moarte și neanimate în manual și le facem autopsia cu tehnici literare, interpretări subiective și încadrări în specii și curente literare. Aceasta nu e poezia pe care o știam odinioară. Unul dintre lucrurile pe care le întâlnesc cel mai mult la tinerii din ziua de azi – categorie din care fac parte și eu – e animozitatea față de poezie. Există varii motive, dar cel principal este că, în ciclurile gimnaziale și liceale, poezia nu mai e artă verbală, ci doar o muncă de chinez bătrân în încercarea de a-i interpreta mesajele și figurile de stil. Tinerii se tem de posibilitatea apariției unei poezii în subiectul examenului de bacalaureat. Sau într-un concurs de Miss & Mister la bal. Sau oriunde. Temuta poezie. E greu de înțeles, e greu de abordat, e pur și simplu dificilă. Am ajuns să credem că există un mod corect de a înțelege poezia. Că avem nevoie să fim culți, deștepți, lingviști ca să putem scrie. Ne este teamă să nu dăm greș. Tinerii se tem să scrie și-și spun din fașă: eu nu pot, eu nu știu, eu nu reușesc.

Seara de poezie organizată de revista Keep Focus, din cadrul Asociației Regio Trust Education, este unul dintre evenimentele care încearcă o resuscitare a unei astfel de mentalități. Poezia e mult mai mult decât ni se prezintă în școală. Nu e nicidecum eseistică, comentariu sau disecție literară. Nici pedanterie. Poezia e un spectru și nu există corect sau greșit. Poezia are ca prim scop sentimentalizarea. Uneori e o traducere a unor emoții cărora nu știi cum să le dai glas, un portret al unei imagini pe care nu ți-o poți scoate din minte, iar alteori, o metodă de comunicare. Tocmai ce a avut loc ediția a II-a a evenimentului și, participând la ambele ediții, pot spune că a reprezentat o evoluție. Numărul de persoane și curajul de a recita a crescut. Emoțiile – la fel. 16 martie a fost marcată în calendare drept o zi cu un puternic aport cultural și sentimental pentru câțiva dintre noi. Galeria BodoGallery a găzduit evenimentul, un loc care potențează într-un mod magic lirismul. Locația arată ca o poezie scrisă prin tablouri, fotolii, plante și lampadare.

Seara de poezie e proiectată astfel încât să întrețese trei etape: Creație literară – Recitat dramatic – Networking sau Socializare.

Creație literară

Ghidați de Seren Altintop, poetă veterană și fondatoare a revistei Keep Focus, toți participanții la eveniment au compus poeme, fie că sunt începători, fie că nu. Vorbind cu câteva persoane din public, am aflat că erau îndoielnice și emoționate și că nu cred că sunt capabile să scrie poezie. „Există poezie în noi toți”, a spus Seren la începutul evenimentului. Și chiar așa și este. Toți avem ceva de spus, toți suntem capabil de exprimare, așa cum ne este caracteristic. Nu e nevoie de cuvinte spumoase. De structuri inteligente sau de tehnici inovative. E nevoie de tine, de un pix și de o foaie. În timp ce scriam și Seren se plimba printre noi, zâmbea necontenit și ne spunea „Simt atâta genialitate în încăperea asta”. Rând pe rând, ne-am dezinhibat de rețineri și am împărtășit cu ceilalți ceea ce am scris. Fiecare om cu tipul lui de poezie. Cu stilul lui. Cu limbajul lui. Și a ieșit minunat, minunat precum un mozaic.

Recitat dramatic

Poeții care și-au însuflețit grupajele de poezie sunt Fiscutean Diana, Codrea Roxana și Vișan Laura. Cele trei poete au sondat o gamă variată de sentimente ale sufletului omenesc. De la durere, creație și realități abisale la standarde de frumusețe, dragoste adevărată și memorie. Fiscutean Diana a fost cea care a spart gheața, urmată fiind de Vișan Laura și, în fine, Codrea Roxana. Seren a oferit feedback fiecărui creator, subliniind talentul, punctele forte și îmbinarea dintre emoțiile umane.

Networking sau Socializare

Ne-am așezat în cerc și ne-am imaginat că în mijlocul nostru e un foc de tabără. Toată lumea a făcut cunoștință cu toată lumea. S-au aflat, despre fiecare persoană în parte, detalii personale, suficiente cât să creeze un mic profil în memoriile participanților. Umor, literatură, psihologie, muzică, astrologie – toate într-o singură încăpere în care, dacă nu ar fi fost circumstanțele, probabil că nu ne-am fi întâlnit. Lucrul pe care îl apreciez cel mai mult la noi, tinerii zilei de azi, este că, în ciuda faptului că suntem diferiți, știm să ne coagulăm într-un grup astfel încât să ne punem în lumină propriile afinități.

articol realizate de Andrei Bontaș

Câteva dintre poeziile create în cadrul etapei de Creație literară:

„Mă văd privit din exterior.

În jur e zgomot, oameni mor.

Mă văd privit din exterior.

Sunt singur, e zgomot, dar eu mor.

Mă văd privit din exterior.

Nu e eșec, e un izvor.

Iată toate vechi s-au dus

Sunt nou, puternic și dispus

Să lupt cu vreme, oameni și tumult

Să dau lumii un avânt!

Mă văd privit din exterior

Nu sunt eșec, eu sunt izvor” 

– Adrian S.

/

„Unde muzica învinge

Prieteniile se destramă

Doar culoarea neagră

Dintr-un tablou neînțeles

Îți arată că totul are sens”

– Fazakas Iasmina Naomi

/

“Obiectele, momentele

Clădite la-ntâmplare

Printre flori și moarte

Se afundă în mare

Cu bucurie și suferință

Pe-un limpede cer

Alunecă-n mare

Tot ce-i al meu”

– Pop Denisa Izabela

/

“maternitate

când te-am plantat în grădina mea

și te-am adormit în pământul meu fertil

nu știam drept ce vei înflori

nu știam dacă vei fi un trandafir, o garoafă, un crin sau o zambilă

te-am ținut de mână luni întregi

creșteai în pântecul pământului ca Prâslea cel Voinic

într-o zi, cât alții în zece

n-am făcut ecografie

n-am vrut să-ți aflu sexul

urma să fii o surpriză pentru mine de la natură

nu-mu păsa dacă te nășteau cu sindrom Down sau cu buză de iepure

sau cu malformație cardiacă

*

vara începe să se mijească pe calendar

petalele tale nu sunt colorate, opaline sau catifelate

te-ai născut natural

doctorul ți-a dat nota 10 la testul Apgar

aveai un gram două sute

erai o beladonă plină de otravă

și eu te-am iubit așa cum ai fost

ți-am zis, mângâindu-te

<<tu nu vei suferi de disforie –

cel puțin –

nu ca mine>>

– Bontaș Andrei

/

„Oamenii au ucis de mult iubirea,

Au pierdut-o-n valuri mari

S-au înecat în oceanul durerii, pe când dragostea a ajuns la mal.

În fundal se-aud doar strigăte,

Singurătatea-i personajul principal

Pe nisip strălucește o scoică aurie,

Ce, când o zărești te orbește vizual.

Am rămas doar noi pe-o barcă

N-am ajuns în brațele oceanului,

Și parcă n-avem sa ne scufundăm iubirea în nemărginirea sufletului”

– Roxana Codrea

/

„Nu am aflat, doar prea târziu, ce-nseamnă despărțire,

Și-a devenit atât de brusc o viață-o amintire,

Și m-a rănit când a plecat o parte din copilărie,

Și am crezut că voi ceda,

Că nu-mi voi găsi loc,

Dar am găsit un adăpost,

Ascunsă-ntre cuvinte

Și-n lupta mea ele au fost

Arme de foc.

Am câștigat! Lumea mea a prins din nou culoare!

Arta m-a cuprins, mi-a arătat o nouă cale

Da a durut, dar am găsit pe veci o alinare, descoperind că sunt o carte a unei luptătoare”

– Laura Vișan

/

„O floare care-aşteaptă soarele ca să răsară

Să vadă lumea ce frumoasă e

Şi să împrăştie în jur doar bucurie şi mulţi prieteni să îşi facă chiar

După nori mereu apare luminatorul absolut

Şi ale cărui raze pătrund până în sufletul plăpând

Al florii care aşteaptă-n tăcere ajutor

Şi care în adâncul ei ea ştie că e protagonistă doar în povestea ei”

– Rebrișorean Petruța

/

<<Nu arăta prea multă piele,

nu te îmbrăca așa.

Noi vrem buze mari, nas mic, talie de viespe>>

Te naști și mori în societate

Ești o victimă, fie ea sau nu colaterală.

Am devenit o victimă,

într-o lume patriarhală

Iar când totul a devenit copleșitor,

am adormit.

Era mai bine decât să mă omor.

Trupu-mi e o cușcă,

Iar sufletul mi-e captiv

și tot încerc să evadez

dintr-o societate fără sens.

<<Nu arăta prea multa piele,

nu te îmbrăca așa,

Noi oricum vrem doar niște roboței pe care să-i putem manipula>>

– Șuvei Maria

/

„Tot ce avem e cum ne facem

Și tot ce avem și urmează să devenim

Coace în noi, doare

Ceea ce urmează să devenim arde în noi dintotdeauna

Înțeapă

ca o căpușă

sub epidermul nostru

Chintesența spiritului

E o așchie greu de scos

Să nu uitam că <<a iubi>> e verb tranzitiv

Și asta e cel mai tăios lucru

Din toate lucrurile pe care le număr de câțiva ani încoace.

Inima mea e la fel de încăpătoare

ca o placentă a lumii

Și la fel de fierbinte ca miezul Pământului

pentru că iubesc direct proporțional

cu măsura în care

Distrug”

– Mureșan Veronica Maria