Punctul și capătul maestrului Liviu Suhar, pe simezele Complexului Muzeal Județean

Simezele Complexului Muzeal Județean Bistrița-Năsăud par tot mai căutate de artiști plastici, pictori sau sculptori din toate zările, ultimul mare pictor vernisat aici fiind maestrul Liviu Suhar, un nume greu al artei plastice moderne din România. ”Greutatea” operei lui Suhar a stat în lumea nouă deschisă în picturile vernisate, dar și în cei care au vorbit despre lucrările pictorului ieșean: Marcel Lupșe și criticul de artă, profesorul Vasile Duda.

Despre Marcel Lupșe se cuvine a le spune cititorilor următoarele: la ora 18.00, atunci când a început vernisarea expoziției lui Suhar, la Tescani, in absentia lui Lupșe I se vernisa o nouă expoziție: LOCUL ÎMPĂRĂȚIEI, maestrul preferând să vină alături de mai vechiul său prieten, Suhar.

VERNISAJUL ÎL VEZI AICI: https://fb.watch/tLfvz8OwFd/

MARCEL LUPȘE: ”Este un prieten cu totul special. Bistrița îi datorează foarte multe lui Liviu Suhar”.

„Intrând în galerie, la un prim contact cu lucrările, am avut impresia că am intrat într-o lume. O altă lume. O lume guvernată de Liviu Suhar în care, dacă pătrunzi, oricând te poți aștepta să ți se așeze o privighetoare pe umăr. Sau să-ți sară din buzunar un pește. Sau să devii inorog cu un corn în frunte. Și să-ți dai seama că ești tot tu, doar că văzut de cineva din afară. Lumea condusă de Liviu Suhar ne însoțește și o muzică suavă, specială – nu știi dacă vine din nordul Bucovinei sau din inima Ardealului sau codrii MaramureșuluI. E o lume care ne va cuprinde pe toți în următoarele zile și în care ne vom descoperi fiecare câte un alter-ego, printre personajele pe care ni le dezvăluie Liviu Suhar. Cât despre prietenia care ne leagă – pot să spun doar că Liviu este un prieten perfect. Poți să nu-l vezi ani de zile, dar să-l simți totuși aproape. Poți să-l vezi doar un moment care să-ți ajungă ani de zile…

VASILE DUDA: „Liviu Suhar face parte din generația care nu a uitat acea autenticitate a tradiției”

Cunoaște pe îndelete cum se ține o cantă în mână, cum se așează ulciorul în gard sau blidele pe casă, care erau funcțiile și atmosfera în jurul acestor obiecte pe care noile generații le văd doar la muzeu. Ni se confirmă acea șefuire a unor energii în care tradiția s-a așezat într-un loc bun. Munca sa asiduă nu a făcut decât să șlefuiască, să sintetizeze, să aducă la lumină ceea ce vedem pe simeze. Tematica ne dezvăluie o lume specială, dar și stilul artistului, deja consacrat și recunoscut. Indiferent că e vorba de o natură statică, că e greutatea unui portret sau un peisaj – există mereu acea notă care accentuează stilul sigur și experiența sa. Există o doză de echilibru, o notă care aduce în spațiul plasticității stilizate elementele careconturează această lume specială a lui Liviu Suhar”, a mai spus Vasile Duda.

Liviu Suhar a absolvit fostul Institut de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, iar din 1968 a expus constant lucrări de pictură în expoziții personale, de grup și colective, creațiile sale regăsindu-se atât în colecțiile private din țară și străinătate, cât și în patrimoniul unor importante instituții muzeale din România.

În opinia prof. dr. Ioan Răducea “Sîntem martorii unui fenomen prodigios. Cu toate acestea, se poate intui rigoarea unei vieți închinate creației, care impune fiecărei manifestări expoziționale sensul său clasic, cel de dare de seamă privind temele, intențiile, starea de spirit etc. dintr-un interval recent de activitate. Este și cazul amplei (cca. 85 de lucrări) și variatei expoziții “Punct și de la capăt”, cu genuri precum portretul (inclusiv cel istoric și autoportretul); peisajul (inclusiv marine și o venețiană); compoziția (alegorică și fantastică); nudul (în atelier, în peisaj); natura statică (minunate vase cu flori, “la aniversară”).

Socotind încheiată perioada valorizării directe a tradițiilor și obiceiurilor populare, precum și cea a amintirilor din copilărie, artistul a trecut la exprimări mai “personalizată, așa după cum declară, admirabilă vădindu-se a fi, pe de o parte, capacitatea de înnoire tematică (fără a se părăsi însă cu totul vechile motive și mai ales consacrata lor matrice stilistică) iar, pe de altă parte, abilitatea de a păstra echilibrul în îndrăznețul act de esențializare, dacă nu de radicalizare a expresiei”.