INTERVIU - OVIDIU LIPAN-ŢĂNDĂRICĂ: "Phoenix a intrat în legenda rock-ului din România. Undeva, cândva ea va renaște!"

Pe Ovidiul Lipan Țăndărică l-am (re)întâlnit, așadar ne-am văzut la BRIKS (n.red. – mulțumesc celor de la BRIKS pentru amabilitate și naturalețe, voi mai încerca acolo să fac interviuri) și am vorbit despre foarte multe lucruri, doar că timpul nu are niciodată răbdare. Cu siguranță că îmi doream altceva, altfel să îmi iasă întreaga poveste, dar a ieșit ceea ce veți vedea și auzi imediat. El, Țăndărică spune că a ieșit bine, iar dacă, Lipan spune așa, așa o fi. Îmi este greu să îl definesc. Nu pot, e greu, asta pentru că, în Țăndărică există foarte multe ”personaje”, multe energii, un rocker conștient de propria sa valoare. I-am spus că, după ce rock știu și eu, CANTOFABULE e pentru România și spațiul Balcanic ceea ce e THE WALL-ul lui Pink Floyd pentru lumea asta mare. A zis că e de acord, dar nu seamănă cu Nick Mason (bateristul de la Floyd).

Cred că, Țăndărică este ultimul ”samurai” din vechea gardă a pop și pop-rocku-ului românesc, trecutele decenii 6 și 7 ale secolului trecut. Spun asta pentru că, mi-a re(amintit) că a cântat la ROȘU ȘI NEGRU, alături de regretatul mare muzician român, Liviu Tudan (uriaș, după părerea mea). Ca ULTIM SAMURAI, a vorbit foarte frumos de Covaci, de toți ceilalți, dar nu și despre noua lume : ”Suntem într-o perioadă a omenirii în care, într-adevăr, s-au creat diferite elemente pentru a ne simți bine, pentru a ne ajutora în lucrul, dar în esență noi suntem suferinzi. Suferim de lipsă de iubire, suferim de lipsă de umanitate, de lipsa căldurii dintre oameni, de socializare, de forma aceea de respect care te readuce în esența a ceea ce înseamnă a fi om, a fi cu ochii deschiși prin lume și de a te bucura cu sufletul și spiritul. Trăim într-o formă în care suntem adăpați cumva cu tot ceea ce înseamnă informație și cu bucuria aceasta indusă, care este de o falsitate totală. De aceea și căderea este cu atât mai grea. Oamenii nu se mai regăsesc, nu se mai cunosc pe sine, nu mai au un moment de meditație, de a se întâlni cu Divinitatea, de a gândi câteva minute măcar pe zi la Dumnezeu. Totul este o alergătură, goană după a realiza ceva, rămânând într-un final fără valoare și fără esență”.

Hai, e mai bine să îl vedeți și să îl ascultați… interviul scris în weekend dacă vreți să citiți