INTERVIU. Gabriela Szabo: „N-am știut să mă bucur de rezultatele imense pe care le-am realizat!”

Gabriela Szabo a fost cea mai bună atletă a lumii și cea mai bună sportivă a Europei. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice și a cucerit medalia de aur la Sydney, în 2000. Ea dezvăluie sacrificiile pe care le-a făcut și explică de ce nu mai e implicată în atletismul românesc.

– Gabi, trebuie să le spunem oamenilor că la profesioniști ai câștigat în fiecare an câte un concurs important.

– Din 1994 până în 2002. Dacă punem și concursurile de juniori, atunci din 1991 am câștigat câte ceva.

– Tu ai fost descoperită de Zsolt Gyöngyössy, care ți-a devenit soț.

– În 1988 am participat la un cros școlar în parcul din Bistrița. Întâmplător Zsolt mergea spre antrenament, habar n-avea că e vorba de un cros școlar, nu era o competiție anunțată. Eu am câștigat, m-a zărit și m-a întrebat dacă-mi place atletismul. Eu habar n-aveam ce înseamnă, m-am dus fericită acasă cu diploma pe care am câștigat-o și i-am cerut voie tatălui să mă duc a doua zi la stadion. Și-așa a început.

– Tu ești de etnie maghiară?

– Sunt născută într-o familie cu tată ungur și mamă româncă, deci sunt dintr-o familie mixtă. Tatăl meu niciodată nu a vorbit ungurește, niciun frate de-al meu nu vorbește maghiară și nici în casă nu s-a vorbit. Înțeleg câteva cuvinte pentru că avem comunitate maghiară în Bistrița, așa cum este și cea germană. Noi am copilărit pe strada ungurilor, a nemților și a românilor. Ne întâlneam la mijloc, în parc, și ne jucam. Înțeleg câteva cuvinte, dar nu știu să vorbesc. Ceea ce este și un regret al meu.

– După ce te-ai retras, ai continuat să faci mișcare?

– Am refuzat o perioadă! Mintea mea se oprea după 5-10 minute de alergare. Și astăzi simt nevoia de mișcare. Merg cu bicicleta, înot sau alerg, dar nu în fiecare zi. Nu mai am un target de kilometri. Când eram sportiv cineva m-a întrebat cât mă pregătesc și i-am răspuns că eu mă pregătesc în kilometri, nu în ore. Astăzi nu mai alerg kilometri, alerg 30 de minute. Fac lucrurile cu o foarte mare plăcere. Dacă mă mișc și fac mișcare o fac să mă simt bine, nu să mai transpir sau să fac un efort supraomenesc.

– Ai câștigat tot ce se putea câștiga, n-ai avut niciodată un moment în care să vrei să renunți?

– Nu! Întotdeauna eu voiam să mă antrenez și mai mult, și mai mult, și mai mult. Întotdeauna priveam la adversarele mele și eu voiam să fac un kilometru în plus ca să fiu și mai bine pregătită decât ele. Până la un moment dat, când Zsolt și-a dat seama că exagerez cu stilul ăsta de antrenament. De multe ori treceam peste ce-mi indica el.

– Adică, ce făceai?

– De exemplu, dimineața aveam antrenamente foarte complicate, de tempouri de cursă pe care le alergam pe pistă. După-amiaza aveam o alergare de relaxare de 10 kilometri, iar eu îi dădeam cu cotul sparringului și mai alergam 2 kilometri în plus. Și-atunci stricam antrenamentul și gândirea tactică a antrenorului, dar ăsta era felul meu de a fi. Tocmai ca să fiu din ce în ce mai pregătită și asta îmi dădea mie starea de bine. Cu cât aveam mai mulți kilometri, în perioada de acumulare, aveam impresia că sunt foarte bine și eram bine.

– E interesant că nu te-ai plictisit de ce făceai.

– Atunci când câștigam veneau imediat alte concursuri. Și eu voiam să confirm că n-a fost o întâmplare atunci când am câștigat. După ce câștigam un titlu mondial sau o ediție de Diamond League, veneam în cantonament și aveam un nou target. Eu uitam ce s-a întâmplat! Poate eu n-am știut să mă bucur de rezultatele imense pe care le-am realizat în sport! Astăzi conștientizez că sunt imense!

– Uitându-te acum…

– Nea Ovidiu, văzând și nivelul sportului românesc, dar și cum este abordată performanța din toate punctele de vedere, eu am făcut rezultate care e greu să fie echivalate. Eu am aproape 20 de titluri europene, iar alții se laudă cu titlurile naționale. Am 18 titluri de campioană mondială! Eu am fost cea mai bună a lumii! În 1991 eram campioană europeană la juniori, iar în 1992 pentru prima dată în istoria atletismului românesc s-a câștigat o medalie cu echipa la cros, la un Mondial. De atunci nimeni n-a mai câștigat-o. Ne băteam cu Kenya și Etiopia, iar atletismul era o forță.

sursa: Gazeta Sporturilor / Prietenii lui Ovidiu