Culegerea și prelucrarea cânepii (FOTO)

Cânepa se culege prin smulgere și se leagă în fuioare. Fuioarele se lasă pe lângă garduri pentru a se usca.

După ce s-a uscat, cânepa se duce la topit în tăuri.

În trecut, erau mai multe zone de tăuri pentru topitul cânepii. Acestea erau: la moara din sat, pe partea opusă morii, pe Luncile Varului, mai ales la Valea Obcinii, pe prundul din spatele morii de pe Izvor, pe prundul din jos și la piuă (n.n. Rodna).

După terminarea recoltării fânului, femeile, în zilele însorite de toamnă, melițează cânepa cu ajutorul meliței. După ce s-a melițat, cânepa se trage pe ragilă, ca să se curețe puzderia și fibrele să se îndrepte, pentru a putea fi toarse. De la răgelat se obține fuiorul, materia primă de cea mai bună calitate. Din ce rămâne de la ragilă, cu ajutorul pieptenilor, se obțin câlții, iar ce rămâne și după această operație sunt bucii, adică firele cele mai scurte ale cânepii și pline de puzderii.

 

În serile lungi de toamnă sau iarnă, în șezători sau pe marginea cuptorului, femeile și fetele torc cânepa. De pe fus, firele de cânepă se deapănă pe rășchitor. Rășchitorul este o bucată de tufă lungă de un metru și jumătate, care are la un capăt o ramificație în formă de furcă.

Această organizare a firelor de cânepă sau de lână pe rășchitor se numește tort. Pe un tort se deapănă 5-6 fuse. Numărarea firelor unui tort se face prin luarea a câte trei fire o dată și numărându-se o numărătoare. Zece numărători fac o jrebge, iar un tort are 10 jrebge. După ce s-au adunat mai multe torturi, acestea se fierb în ciubărul de fiert rufe. Torturile se așază în ciubăr, iar peste ele se pun paie de ovăz sau de grâu. Peste acestea se pune un cearșaf de cânepă, denumit cenușar, astfel ca laturile cearceafului să treacă peste marginile ciubărului. Peste acest cearșaf se pune cam o găleată de cenușă. Într-un ceaun mare sau într-o căldare se fierbe apă. Când apa fierbe, ea se toarnă peste cenușă și, după ce se lasă un timp, astfel ca apa să ajungă până la fundul ciubărului, acesteia i se dă drumul, prin gaura din fundul ciubărului. Operația se repetă de câteva ori. La urmă, torturile se lasă cu leșia obținută o noapte, după care se scot și se pun la uscat.

 

Sursă text: Solomia Păiuș, „Revista Ilustrată”, nr. 3-4, Serie Nouă, 2005, pp. 78-79.

Photo credit: Arhiva Centrului Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud.

Postare propusă de Alina Predescu, Referent Biroul Cultură Tradițională – Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud.