Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud: In memoriam – Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885 – 1 septembrie 1944)

Discursul lui Liviu Rebreanu este continuarea firească a operei sale ca romancier: atât „Ion” cât și „Răscoala” au în centrul lor țăranul român și problema pământului.

Elogiul academic la discursul lui Rebreanu l-a susținut Ion Petrovici, care după ce a arătat că fotoliul încredințat romancierului este nou înființat, a găsit o interesantă explicație pentru tema discursului „Laudă țăranului roman”: neputând face elogiul unui predecesor, Rebreanu „și-a ales un alt obiectiv pentru laudă, un înaintaș, în felul lui, și dânsul: pe marele rezervoriu al neamului nostru, pe țăranul român.”

Ideile centrale din prima parte a discursului lui Rebreanu sunt ideile – forță ale romanelor sale cu problematică rurală: „țăranul e începutul și sfârșitul”, pentru el „pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă”, „pământul e însuși rostul lui de a fi” etc.

Pentru Ion, personajul central din romanul omonim al lui Rebreanu, pământul e o ființă vie, de care se simte copleșit și înfricoșat la început, dar pe care îl sărută ca pe o ibovnică și îl domină în cele din urmă: „Apoi, încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un for rece, amețitor…”

Glasul pământului, crede autorul discursului, trebuie să fie auzit și înțeles de noi toți.

 

Sursă text: „Texte fundamentale”, în Revista Ilustrată, nr. 1, 2004, pag. 7.