Claca se definește ca o formă a muncii colective gratuite, prestate în folosul cuiva. Ea se organiza pentru munci care trebuiau grabnic terminate sau care se dovedeau a fi îndelungate, monotone, necesitând un număr mare de persoane. Seceratul este o activitate pentru care se organizau clăci. Ținutul Năsăudului, care cuprinde colțul din nord-estul Ardealului, a […]
Claca se definește ca o formă a muncii colective gratuite, prestate în folosul cuiva. Ea se organiza pentru munci care trebuiau grabnic terminate sau care se dovedeau a fi îndelungate, monotone, necesitând un număr mare de persoane.
Seceratul este o activitate pentru care se organizau clăci.
Ținutul Năsăudului, care cuprinde colțul din nord-estul Ardealului, a fost teritoriul fostului Regiment II de Graniță. În această zonă, la clacă erau chemate numai fetele, iar denumirea acesteia era de „clacă cu joc”, fiindcă la terminarea lucrului, drept răsplată pentru munca depusă, pe lângă mâncare și băutură, erau angajați și muzicanți pentru joc, neprimindu-se bani.
În zona Năsăudului, claca avea menirea de a face munca „mai lesne și mai veselă” și se constituia într-unul din motivele „facerii cununii”.
Numărul secerătoarelor varia de la sat la sat sau, mai bine zis, de la gazdă la gazdă. Cu cât holda era mai mare și mai bogată, cu atât creștea și numărul acestor fete. Spre exemplu, în satul Șanț din județul Bistrița-Năsăud, erau chemate optsprezece fete și fiecare secera câte o zi. Fata care împletea cununa în acea zi când seceratul s-a încheiat, nu mai participa la clacă, căci „cine face cununa nu mai face o zi”, menirea sa era doar aceasta (1). În alte sate, numărul secerătoarelor putea ajunge până la treizeci. Gazda care aducea cununa își chema secerătorii cu o zi sau două înainte de ziua stabilită pentru începerea secerișului, de obicei aceste zile erau fie joi, fie luni, niciodată marțea sau sâmbăta.
Odată cu revărsatul zorilor, fetele și feciorii se înfățișau la casa gazdei, de unde plecau spre locul holdei de grâu. Drumul până la holdă era parcurs de tinerii secerători în povești, râsete și glume.
Astfel ajungeau la holdă și se pregăteau de începerea secerișului. Fetele se înșirau în postată la holdă, își făceau cruce și ziceau: „Doamne ajută!”. Acum începea seceratul propriu-zis. Lucrul mergea cu spor și era adeseori însoțit cu cântece interpretate de fete sau cu vorbe pe care flăcăii le chiuiau pentru a-și exprima de multe ori „doru’ inimii lor” față de una sau alta din fetele prezente. Rolul feciorilor era de a aduna snopii și de a-i pune clăi.
Secerătoarele se îndemnau unele pe altele să fie harnice pentru a putea termina mai rapid de secerat holda, spre bucuria gazdei și pentru „aducerea cununii” grâului.
„Dragu mi-i la secerat,
Când îi badea la legat.
Io secer și badea leagă,
L-amândoi ni-i lumea dragă.”
Sursă text: Emilia Bumb, „Studii etnologice. Bistrița-Năsăud – obiceiuri, meșteșuguri, rapsozi”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007, pag. 59-64.
Note: (1) H.H.Stahl, „Cununa în Șanț” în „Sociologie românească”, I (1936), nr.1, pag.11; inf. Docița Crețu, Șanț-BN.
Photo credit: Secerișul la Spermezeu – Colecția Marius Dan Drăgoi; Arhiva Centrului Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud.
Material îngrijit și postare propusă de etnolog prof. Emilia Ometiță, șef – Biroul Cultură Tradițională, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.
COMENTARII