„Are întotdeauna un aer sărbătoresc. Cel mai frumos mobilier, cele mai interesante cergi, ștergare cusute, perne pufoase, blide smălțuite, vaze cu flori. Lada de zestre. Hainele de sărbători. Lucruri pe alese. Casa dinainte – așa i se spune. O regăsești în majoritatea caselor din satele noastre. Ar putea fi socotită o casă în… casă. […]
„Are întotdeauna un aer sărbătoresc. Cel mai frumos mobilier, cele mai interesante cergi, ștergare cusute, perne pufoase, blide smălțuite, vaze cu flori. Lada de zestre. Hainele de sărbători. Lucruri pe alese.
Casa dinainte – așa i se spune. O regăsești în majoritatea caselor din satele noastre. Ar putea fi socotită o casă în… casă. Adăpostește, prezintă și exprimă – asemeni unui lucru artistic, pe lângă neprețuitele valori culturale, spirituale, de tradiție și strict materiale – ideea de podoabă, căldura sufletului, încrederea în frumos. Dacă termenul de „casă” definește acum deplin o singură încăpere (mai este casa din mijloc, casa dinapoi, dar n-au pregnanța și farmecul primei), apoi această încăpere, ținută la loc de cinste, e o adevăată „casă”/ locuire a celor mai frumoase trăiri. Nu intri în ea cu încălțările pline de glod, nici cu hainele muiate de ploaia care te-a surprins pe câmp, la cules de porumb, nici cu căciula viscolită, dar, când adăști în ea la marile sărbători, vorbești despre cules, lauzi belșugul muncii tale, trăiești desfătarea rostului tău înțeles.
Nu intri în fiecare zi în casa dinainte, uneori nu intri cu săptămânile, poate doar ca să deschizi pentru câteva momente ferestrele și astfel culorile câmpurilor țesute să dialogheze cu jocul zglobiu al razelor soarelui de dimineață. Dar ea e mereu acolo, pregătită pentru o stare deosebită a sufletului, pentru o sărbătoare, neclintită, netulburată de furtunile de primăvară, de arșița verii, de negurile toamnei, de lunga veghere a iernii, păstrându-și propețimea, curățenia, voioșia mândră a înnoirilor.
Când adăst într-o asemenea „casă” – de fapt o adevărată locuire pentru ființă în întregul și esența acesteia – îmi spun că, de fapt, ea nu e doar o bijuterie pentru ocazii rare, ci semnul că sufletul gospodarului păstrează întotdeauna pentru locuire un loc aparte, unde nu bat niciodată negurile gândurilor întunecate. E o incredibilă tărie a caracterului poporului de a duce și de a apăra prin ani și vitregii un loc ales din care curățenia, frumusețea, morala să nu fie alungate.
Casa dinainte e, mai ales, un adăpost al sărbătorii ființei, al bucuriei ființei că poate păstra, în ciuda agresiunilor existenței, o dimensiune sărbătorească, deci împlinită a viețuirii. O dimensiune sau o stare ce vine din ani lungi, din așezări cu glugi de omăt mângâiate de colindele sfârșitului și ale începutului de an, tulburate de cele mai duioase sau mai aprige cântece.
În cele mai importante momente ale existenței, se umple de clinchetul paharelor ciocnite la praznice, de cântecul clopoțeilor de la nunți, ocrotește nașteri sau veghează sfârșitul de vieți, dobândește dimensiuni în inima noastră.
În ciuda oricăror vitregii, la care adesea trebuie să asiste, își păstrează aerul primenitor, reflectă în icoanele ei marile bucurii și justificări ale existenței, asigură dreptul la bucurie pentru fiecare, în universul familiei sale, în casa țării sale.”
Sursă text: Olimpiu Nușfelean, „Casa Dinainte”, publicat în „Revista Ilustrată”, nr. 2, 2004, pag. 82.
Photo credit: Arhiva CJC BN.
Postare propusă de etnolog prof. Emilia Ometiță, șef – Biroul Cultură Tradițională, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.
COMENTARII