Casa Argintarului, un monument emblematic al Bistriței. Poți să o vizitezi virtual

Bijuterie a perioadei renascentiste, moment de referință în care aspirațiile artistice formulate și puse treptat în practică la ieșirea dintr-un Ev Mediu întunecat și dogmatic, plină de esență a „frumosului”, cu o caracteristică sine qua non a acestei faze: respectiv universalitatea și echilibrul compozițional-arhitectural, Casa Argintarului se regăsește în centrul vechi al orașului fiind o adevărată revelație arhitectonică și istorică, martor tăcut al unor vremuri de mult apuse.

Imobilul situat pe strada Dornei, în apropierea ansamblului Sugălete, reprezintă prin detaliile arhitecturale cea mai bună realizare a stilului renascentist florentin din oraş, poate chiar din Transilvania. Construcţia este realizată pe plan dreptunghiular fiind prevăzută cu o intrare carosabilă. În Evul Mediu, specializarea meșteșugurilor a dus la nevoia existenței unor spații destinate pentru practicarea meseriilor (ateliere). De regulă, parterul imobilului cuprindea un atelier de lucru, o prăvălie sau un mic depozit. Accesul la etaj, se face printr-o scară cu rampă cotită, unde se aflau bucătăria și locuința familiei meșterului. Comparativ cu alte locuințe, construite în acceași perioadă, Casa Argintarului este mai spațioasă, mai luminoasă, ceea ce denotă o schimbare a mentalității patriciatului vremii pentru confort.
Elementele spectaculoase, specifice arhitecturii renacentist florentine, se pot observa la fațada principală a clădirii. În partea dreaptă lângă intrare se regăsesc două ferestre, una cu deschidere dreptunghiulară și alta semirculară, iar la etaj patru ferestre dreptunghiulare indentice cu fereastra de la parter. Denumirea clădirii provine de la cele două potire sculptate în arcul ferestrei de jos. Acestea reprezentau simbolul breslei aurarilor, breaslă bine reprezentată în Bistriţa medievală, care deţinea în proprietatea sa minele de metale preţioase din Rodna. Se poate presupune că imobilul a fost construit sau a devenit mai târziu proprietatea unui argintar. Cel care și-a lăsat amprenta asupra monumentului renascentist a fost Petrus Italus din Lugano. Meșterul italian a fost chemat la Bistrița între 1560 și 1563 pentru a executa unele lucrări la fațada Bisericii Evanghelice.

În anul 1758 Casa Argintarului a fost afectată de incendiu, iar în 1939 ajunge în pragul demolării. A fost salvată de intervenţia istoricului Nicolae Iorga, cel care avea să îi recunoască adevărata sa valoare culturală. La mijlocul secolului XX casa devine proprietate de stat, fiind restaurată de arhitectul Ştefan Balş. Între 1977-1986, Casa Argintarului gazduieşte Secţia de Istorie a Muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud, iar mai târziu Şcoala Populară de Arte. În perioada 2013-2015 clădirea a fost reabilitată şi transformată în Centru German, devenind secţie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud.

Pe langă casa bijutierului, care poate fi admirată de vizitatori din țară şi străinătate, secţia muzeală gazduieşte expoziţia permanentă formată din 76 de tablouri a pictorului german Norbert Thomae, născut la Bistriţa în anul 1887. Având în vedere faptul că în acestă perioadă muzeele sunt închise publicului, vă invităm să faceți un tur virtual al Casei Argintarului, un remember a ceea ce a fost, ce este, și ce va să fie…